Archive | Despre viata RSS feed for this section

Sentimentele noastre – cele de toate zilele.

17 Jun

Oamenilor le este greu sa discute despre sentimente. A spune “te iubesc” poate sa fie uneori un adevarat capat de tara.

Oare de ce este atat de complicat? E atat greu sa recunosti sa iti pasa de un om?

Cred ca ne punem piedici inutile, in incercarea de a parea mai bravi.

Totul poate sa para cat se poate de frumos in text, in niste randuri scrise si aruncate pe hartie. Dar atunci, fata in fata cu situatia, simti cum te iau caldurile si ti-ai dori sa ploua instant!

Senzatia se compara uneori cu lipsa de aer si parca ai face orice ca sa iti recapati suflul. Orice gura de aer este binevenita.

Tu cat de des le spui celor din jur ca iti pasa?

tumblr_mo0ngguzJN1qaobbko1_500

 

via: http://quotesandimages.com/

Povestea unui om.

10 Mar

Are dintii incredibil de albi. Asta este primul lucru pe care il observ la ea. Are parul negru si lung. Imi zambeste cald, cu o privire care ar putea sa imi tina de cald in zilele racoroase.

Are o poveste trista, dar in acelasi timp frumoasa. Are 2 copilasi, acasa la ea, departe, in Bali. Aici e singura si se gandeste in fiecare clipa la ei. Au  9, respectiv 12 ani. Cu siguranta sunt la fel de frumosi ca si ea.

Totul a inceput acum multi ani, cand tatal a obligat-o sa se casatoreasca cu verisorul ei. Cand am aflat asta am ramas uimita, adica este totusi, verisorul ei. Dar nu a contat decat religia in acel moment… Dupa clipe dureroase de refuz si fuga de acasa, a ramas prizoniera unei dorinte care nu ii apartinea. Asa ca..a decis sa se casatoreasca cu el, chiar daca nici macar nu stia cum arata. Primii ani au fost frumosi, ca in orice alta relatie. Dupa care lucrurile au inceput sa se “strice”. Intre timp deja nascuse 2 baieti..

Viata in Bali nu e usoara. Intr-o luna in care este norocoasa, ea castiga aproape 150 de euro. Dar asta intr-o luna buna, in care trebuie sa ingrijeasca si de cei 2 copilasi, chiar daca viata acolo e relativ ieftina, dar aproape imposibil de facut fata.

La cei 34 de ani, imi spune cu dor in glas cat de inteligenti sunt cei mici. Si cat de mandra este de ei.

Ca sa faca fata cheltuielilor, a decis sa plece prin Europa, sa lucreze. 4 ani a lucrat in Turcia, iar acum, de 5 luni, este in Romania. Urmatoarea destinatie este Germania.

Vorbeste cu cei mici pe Skype, si la un anumit interval de timp, ajunge acasa, in Bali, sa ii vada, sa fie mama lor.

Ei o inteleg si stiu ca ii e greu, ca face sacrificii pentru ei. Ca lucreaza multe ore, dar cu pasiune si forta. Daca te uiti in ochii ei, vezi cat este de puternica si stie ca ar face orice pentru ei. Sa le fie bine.

Ne povestim nimicuri, dar de parca ar fi cele mai importante detalii despre noi. Visam cu ochii deschisi la New York si la acel moment in care vom ajunge acolo. Ma aduce cu picioarele pe pamant atunci cand imi povesteste ca o prietena buna a fost ucisa fara motiv in plina strada. Pentru o secunda nu mai respir, dar imi revin imediat, la gandul ca, se putea intampla oriunde.

Dupa divort, parca niciun barbat nu este suficient de bun pentru copilasii ei.  O incurajez si ii spun ca nu se stie cum o cunoasca un roman frumos, de care sa se indragosteasca nebuneste.

Are un mic tatuaj, care nici macar nu ii place. Si-a facut unul identic cu al sotului. Nici macar nu reprezinta nimic. E doar un desen facut de sotul ei.

Viata din Bali este plina de reguli, total diferita de viata de aici. Aici se simte libera, dar in acelasi timp si singura. Nu are multe prietene, dar ii place sa se plimbe. Stie foarte multe despre Romania/Bucuresti.

Este o persoana calda si deschisa. Am vb cu ea de parca o stiam de ani de zile. M-a uimit sinceritatea ei si forta cu care lupta.

Este povestea ei. A unui om simplu, dar puternic, curajos, care se lupta cu morile de vant, pentru ca la final sa se bucure de putina liniste, sa fie alaturi de ai ei, sa fie langa cei mici.

E povestea unui om.

Dar poate oricand sa fie povestea ta..

 

 

o stare de plictis.

16 Jul

Incepe sa ma sperie aceasta stare de indiferenta contrabalansata cu starea de plictis.
asta pentru ca:

Eu NU ma plictisesc. Nu sunt conceputa pentru cuvantul acesta. Ideea de plictis este pentru mine o stare a oamenilor fara idei, fara chef, fara un “zvac”, fara. punct.
Intotdeauna cand simteam ca sunt sanse mici sa ma plictisesc inventam ceva. Orice. Si scapam de o stare pe care oricum o detest.
A te plictisi inseamna a pierde timpul. Iar a pierde timpul este mare pacat.
De ce ai pierde timpul? Doar daca esti “slab”. Nu poti sa inventezi nimic. Nu poti/vrei sa faci ceva/orice.
Pentru a pierde timpul nu ai nevoie de prea multa arta. Adica, este totul relativ simplu. Oameni/stari/emotii/evenimente etc trec pe langa tine si tu nici macar nu simti nimic. Pentru ca tu esti prins in lumea “ta”, a necuvantatorilor, sau mai bine zis a celor care stau. Si stau.. si stau.. si statul deja devine o stare de sine-statatoare.
Pana aici nicio problema. Fiecare alege cum isi traieste viata. Fie la maxim, fie la minim, fie.. presarat pe ici, colo cu un verde mai aprins. De fapt, viata este ca un tablou.
Iar unii pictori sunt mai talentati. (reprezentati in viata de zi cu zi, de noi, oamenii acestia muritori). Altii doar scrijelesc o poveste, de multe ori stearsa sau fara sens.
In incercarea mea iluziorie, am vrut sa descopar totusi de ce oamenii se accepta in aceasta stare/se complac si nu fac nimic.
Nu am avut foarte mari rezultate, era clar, le convine sa fie plictisiti, nu sunt interesati sau vesnica intrebare: Si ce ai vrea sa fac? Lame.

Problema este (si da, este o problema) pentru ca un om care refuza plictiseala ca pe un varsat de vant, sa fie afectat, invadat, de aceste bube de plictiseala care se intind pe corp precum untul pe paine. And yeah, it’s me!.
Ma simt intr-o stare de plictiseala maxima, cu toate ca am o viata agitata. E senzatia aia tampita in care nimic nu iti mai place, nu te mai intereseaza sa faci nimic si trag ceilalti de tine.. L.
(Ca in reclama..aceea: Eu? mare? – Eu? Plictisita?)

Plictiseala inca sper sa fie din cauza concediului… ca altfel..e.. intr-un mare fel.

Despre nimic.

14 Jun

Johannes ne-a invatat ca atunci cand nu ai nimic, tot ai ceva. Acel nimic inseamna ceva.
In prima instanta, am incercat sa analizez ce a zis el, am digerat si am inteles intr`un final ca e bine sa ai chiar si nimic. E un ceva al tau. Iti apartine.

Tot el ne-a invatat sa fim puternici si sa luptam pentru cauza noastra, pentru ceea ce credem, pentru ceea simtim.
Ei bine, daca ar fi sa imi ascult simturile..eu as pleca naibii undeva departe, undeva unde sa nu mai gaseasca nimic, niciodata. Sa ma pierd in multime, sa am un alt nume si o alta poveste. Sa imi fac eu povestea mea, oamenii mei, familia mea. tot.
Sa schitez povestea cu alte nuante, si sa le amestec atat de armonios, incat totul sa fie plin de culoare.
Sa schitez apa aceea in 3 nuante superbe de albastru, sa imi desenez un zambet larg si pe care sa il pastrez, sa sterg trecutul cu un burete colorat, iar amintirile sa curga viu colorate pe perete..

Sa imi fac lobotomie si sa uit cine sunt, sa fiu alt om, sa ma redescopar, sa uit. Sa uit multe.

Eu si nimicul meu ne “simtem” bine.

Eu nu.

5 Jun

Am fost acum câteva zile la botezul nepoatei mele. Cea de-a doua. Frumoasă foc.
Că prima mea nepoată are deja 2 anişori. După discuţii despre una alta, mă întreabă a mea mătuşă, eu pe când?
[Notă: suntem 4 verişori la număr cu toţii, şi cum doi dintre ei sunt deja părinţi, au mai rămas.. doar 2]
Cu ochii mari, ca ai bunicuţei, o întreb: eu pe când ce?
Ea: Păi cum, ai rămas ultima..
Eu: (cu o faţă tâmpă) păi.. nu mă prind.
Ea: Pai verişoara ta, (cea de-a treia) este şi ea însărcinată.
Eu: Poftiiiiiiiim?
(mă blochez)
Ea: Păi da, asta e. Ia zi, tu pe când?
(Şi în momentul acela am avut o dramă, mi-am revazut copilăria alături de ei, am revăzut acele momente haioase sau nu, mi-am readus aminte cum l-am îmbolnăvit pe varu-mio cu peştele pe care nu l-am prăjit cum trebuie, cum ne alergam ca nebunii, iarna, primavara, vara, cand alergam după animale..când povesteam despre băieţi cu verişoara mea….
când ne căţăram să culegem cireşe, fără să ne mai chinuim să le spălam, când alergam dupa cel mai frumos cocoş din curte ca să îi furăm penele..

si brusc, mă loveşte realitatea şi ma trezesc în prezent, în rochia mea frumoasă, luată din Belgrad.. şi mă blochez)

Eu: Păi.. eu.. plec din ţară, că văd că se ia..

Mă revolt!

10 May

Mă revolt pentru toate acele clipe pierdute. Mă revolt pentru lipsa acută de timp. Mă revolt pentru clipele de neinsipraţie. Mă revolt pentru oboseală. Mă revolt pentru lipsa adevarului. Mă revolt pentru zâmbetele pierdute. Mă revolt pentru cuvintele nespuse. Mă revolt pentru suferinţă. Mă revolt pentru lipsa soarelui. Mă revolt pentru foamete. Mă revolt pentru lipsa de implicare a oamenilor. Mă revolt pentru prieteniile care se pierd. Mă revolt pentru raceala oamenilor. Mă revolt pentru vise neîmplinite. Mă revolt pentru lipsa forţei de a lupta. Mă revolt pentru certurile inutile. Mă revolt pentru lipsa entuziasmului. Mă revolt pentru lipsa dorinţei de a dansa. Mă revolt pentru neimplicare. Mă revolt pentru durere. Mă revolt pentru lipsa banilor. Mă revolt pentru copiii părăsiţi. Mă revolt pentru iubirea neîmpărtaşită. Mă revolt pentru lipsa pasiunii. Mă revolt pentru reacţii întarziate. Mă revolt pentru rutina zilnică.

Mă revolt pentru că îmi pasă!

mă revolt pentru că pot!
revolta 3

Regret.

21 Apr

Fiecare din noi are, sau a avut la un moment dat, un regret.
Fie că nu a făcut acele lecţii de pian sau de balet pe care şi le dorea, fie că nu i-a spus la timp că o/îl iubeşte, că a uitat să se ţină de cuvânt atunci când a promis, că a fost mult prea dur/sau prea bun.
Că nu s-a distrat atunci când a simţit. Că a iubit prea mult. Că nu a iubit la fel de mult. Că a pierdut un prieten drag. Că a uitat ce e acela respectul. Că nu şi-a dat seama ce a pierdut. Că a făcut compromisuri. Că a fost laş/ă. Că a fost fals/ă.

De ce la fiecare test de “personalitate”, există mereu o întrebare de genul: Ai vreun regret? Dacă da, care?
Şi eventual o mică listă din care să alegi varianta asemănătoare cu cea din “lista ta”.
“Nu vreau să îţi spun. Gata. Ce te bagi tu repede în treburile mele?”.

Aşa că am început să mă gândesc şi eu la ale mele.
E ciudat să te întrebe cineva şi într-un puseu de sinceritate să nu poţi să povesteşti (pentru că.. nu iţi aduci aminte?!)

Am aflat în schimb că ştiu sigur că o regret pe ea. Şi asta am descoperit de curând.

Teoretic, nu e chiar aşa de rău să ai un mic regret, nu? (sau aşa ne minţim cu toţii, right?)

floricik