Eu nu.

Am fost acum câteva zile la botezul nepoatei mele. Cea de-a doua. Frumoasă foc.
Că prima mea nepoată are deja 2 anişori. După discuţii despre una alta, mă întreabă a mea mătuşă, eu pe când?
[Notă: suntem 4 verişori la număr cu toţii, şi cum doi dintre ei sunt deja părinţi, au mai rămas.. doar 2]
Cu ochii mari, ca ai bunicuţei, o întreb: eu pe când ce?
Ea: Păi cum, ai rămas ultima..
Eu: (cu o faţă tâmpă) păi.. nu mă prind.
Ea: Pai verişoara ta, (cea de-a treia) este şi ea însărcinată.
Eu: Poftiiiiiiiim?
(mă blochez)
Ea: Păi da, asta e. Ia zi, tu pe când?
(Şi în momentul acela am avut o dramă, mi-am revazut copilăria alături de ei, am revăzut acele momente haioase sau nu, mi-am readus aminte cum l-am îmbolnăvit pe varu-mio cu peştele pe care nu l-am prăjit cum trebuie, cum ne alergam ca nebunii, iarna, primavara, vara, cand alergam după animale..când povesteam despre băieţi cu verişoara mea….
când ne căţăram să culegem cireşe, fără să ne mai chinuim să le spălam, când alergam dupa cel mai frumos cocoş din curte ca să îi furăm penele..

si brusc, mă loveşte realitatea şi ma trezesc în prezent, în rochia mea frumoasă, luată din Belgrad.. şi mă blochez)

Eu: Păi.. eu.. plec din ţară, că văd că se ia..